RedLightCenter
Încarc...Orașul păcatelor nu se simte ca un joc care încearcă să te impresioneze. Se simte ca un loc în care tocmai ai intrat, ușor nesigur cu privire la ceea ce se întâmplă, fără ca cineva să se grăbească să explice. Arrivi, te uiți în jur, vorbești cu oamenii și, treptat, orașul începe să aibă sens — sau poate că nu, și asta e, cumva, ideea.
Nu există o introducere lungă sau un tutorial care să-ți spună cum să joci corect. Ești lăsat singur destul de repede, ceea ce face ca totul să se simtă mai personal. Dai clic pe lucruri pentru că ești curios, nu pentru că jocul ți-a spus să o faci. Conversațiile nu se simt ca umplutură. Oamenii reacționează, își amintesc lucruri, uneori acționează ciudat, uneori surprinzător de normal. Asta dă orașului o senzație de viață trăită, ca și cum viața s-ar fi desfășurat deja înainte să apari tu.
Vizualurile sunt simple, dar potrivite. Nimic strident, nimic care să încerce prea mult. Stilul rămâne constant, iar după un timp încetezi să te mai gândești la cum arată și te concentrezi doar pe ceea ce se desfășoară. Progresul vine încet, prin explorare și alegeri, nu prin muncă grea sau meniuri.
Faptul că este gratuit de jucat ajută. Poți petrece timp real cu el fără a te simți presat. Opțiunile suplimentare sunt acolo dacă le vrei, dar experiența de bază se susține singură. De asemenea, ajută că există o comunitate activă — se simte ca un joc despre care oamenii încă discută, pe care încă îl descoperă.
Orașul păcatelor funcționează cel mai bine când îl lași să respire. Dacă îți plac jocurile care nu te grăbesc, care lasă lucrurile să se desfășoare natural și uneori stângaci, are o atracție liniștită în care e ușor să te pierzi.
